"Numele meu fie Gantenbein"

Ţi-a venit vreodată, în copilărie, pe când te jucai de-a v-aţi-ascunselea să închizi ochii sperând că aşa nu vei fi văzut? Fără să ne dăm seama facem asta şi acum: ne prefacem că nu vedem, doar pentru ca să testăm ce ar face el/ea/ei  în această situaţie. Pentru că a te preface că eşti orb e ca şi cum nu ai fi de faţă.
Cum te-ai comporta în lipsa mea?
Însă a mă preface orb, presupune a-mi pune o mască, a mă da drept ceea ce nu sunt. Şi de ce? Poate pentru ceea ce a spus Wilde: "Omul este cel mai puţin el însuşi atunci când vorbeşte în propria persoană. Dă-i o mască şi va spune adevărul."
Gantenbein a observat că dacă se preface orb, nu doar că se ascunde de toţi ceilalţi, dar se poate transforma, pe rând, în oricine ar vrea să fie. Nici nu trebuie să mai spun că artificiul "orbirii", pe lângă masca pe care i-o procură, nu are decât rolul de a-l face să vadă mai bine în el însuşi, dar şi în cei din jur. Cred că Gantenbein a ales să poarte o mască şi să pună măşti şi pe chipul celor din anturaj doar din teamă. Uneori e o povară să fii tu însuţi, să te accepţi. Şi apoi, o mască te poate face mai frumos sau măcar mai interesant.
Vai, Gantenbein, masca se poate lipi atât de bine pe chipul tău interior, încât MASCA devine EU.

"Templul de aur"

„Frumuseţea va mântui lumea” era crezul prinţului Mîşkin. Mizoguchi vede în frumuseţe un obstacol pus în calea vieţii naturale. Frumuseţea îl tulbură poate chiar mai mult decât pe eroul dostoievskian, însă felul cum se raportează la ea este total diferit. Pe Mizoguchi frumuseţea îl zgândăre „ca un dinte cariat”. Simte nevoia de neoprit de a purta o luptă împotriva frumuseţii, de a o înlătura pentru a-şi afla liniştea.

Încă din copilărie frumuseţea i se dezvăluie sub forma unui simbol, Templul de Aur, simbol a cărui forţă îi va călăuzi introspecţiile de-a lungul tinereţii până în clipa când va decide să se extragă de sub fascinaţia Templului incendiidu-l.

Pentru Mizoguchi frumuseţea nu presupune alinare, bucurie, visare calmă, ci dimpotrivă; pentru el frumuseţea induce în lume o tensiune dureroasă.

Scris cu mult rafinament, romanul lui Yukio Mishima e ca o luptă cu îngerul. Va birui Mizoguchi? Va fi învins?

"O mie de monede de aur"

Există oameni pe care viaţa îi loveşte şi după ce mor. Lalu Nathoy n-a fost înmormântată lângă cel pe care l-a iubit, ci aiurea, într-un cimitir străin.

Există oameni care trebuie să depună eforturi uriaşe pentru a obţine ceea ce semenii lor iau fluierând. Lalu este unul dintre aceştia: mătură podeaua saloon-ului, adună praful scuturat de pe bărbaţii care beau acolo, (în majoritate căutători de aur), îl cerne şi strânge cu mare greutate, fir cu fir, aurul necesar răscumpărării sale din sclavie.

Sau face focul să dezgheţe pământul ca să poată săpa iarna, pe ger şi omăt, un şanţ adânc de zece picioare în jurul fermei, aşa încât să fie respectate condiţiile impuse de lege pentru a deveni proprietar...

„O mie de monede de aur” este o poveste al cărei mesaj spune aşa: „din calea destinului nu poţi fugi”. Lalu a ales să lupte, să cedeze, să lupte din nou, să accepte inacceptabilul, dar niciodată nu s-a dat bătută, nici măcar atunci când destinul i-a luat într-o clipă tot ce clădise în zeci de ani lăsând-o singură, săracă, în pragul bătrâneţii, fără copii, dar cu prieteni buni, dispuşi s-o ajute.

Mai poţi avea încredere în oameni când toţi, inclusiv ai tăi, te-au vândut şi te-au trădat?

Lalu demonstrează că da, şi tot acelaşi destin o răsplăteşte dăruindu-i un om care o iubeşte mai mult decât orice pe lume.

Viaţa chinezoaicei Lalu Nathoy, alias Polly Bemis, o poveste adevărată în care autoarea nu s-a îndepărtat de firul naraţiunii prin speculaţii filosofice, lăsând cititorul să ajungă la propriile concluzii.

Moş Nicolae aduce cărţi: "Albina Maia"

Moş Nicolae însemna precis trei lucruri: câteva bomboane de ciocolată, eventual vreo două portocale - dacă mama (pardon!, vreau să zic Moşul) reuşea să găsească – o nuia, de care era nevoie mereu pentru mine, şi cărţi.

Sper că Moşul aduce şi astăzi cărţi copiilor cuminţi. Darurile prea scumpe, prea des oferite le vor strivi copilăria, îi vor face râzgâiaţi şi egoişti.Cărţile însă ne îmbogăţesc fără să ne strice caracterul.

Am aici imagini (de pe Okazii.ro) cu o carte mult iubită pe care nu eu, ci mama mea a primit-o pe când era fetiţă: „Albina Maia şi aventurile ei” de Waldemar Bonsels. Am iubit mult cartea aceasta, deşi nu o mai am.

A apărut într-o ediţie nouă, însă ilustraţiile sunt cu totul groteşti. Nu ştiu cine se ocupă cu acest aspect acolo la editură, dar este o nepotrivire între povestea propriu-zisă şi stilul ilustratorului.

Pozele din ediţia veche, cea din 1943, (cele pe care le vedeţi aici) mi-au înflăcărat imaginaţia de fetiţă, m-au ajutat să înţeleg mai bine povestea despre dorinţa de cunoaştere, prietenie, devotament şi spirit de sacrificiu a Maiei.

De ce stricăm noi tot ce e frumos?

Pentru că suntem în epoca în care facem totul de-a-ndoaselea: anul acesta sunt la modă brazii de Crăciun de culoare neagră şi atârnaţi de tavan, cu vârful în jos. Ce grozav! Iar cadorile vor pluti în imaginaţia noastră.

Dacă aş fi în Bucureşti şi aş avea o fetiţă care a învăţat să citească, i-aş cumpăra negreşit „Albina Maia”.

Pomul Vieţii

La vremuri de ispită, îndoială şi durere Mama-mare adăuga rugăciunilor obişnuite ale zilei citirea Psaltirii.

"Model de copilărie"

Am citit-o când încă mai repartizam oamenii în două sertare absolut distincte - pe unul din ele scria "Buni", pe celălalt "Răi".
Nelly m-a ajutat să deosebesc nuanţele.
Tot atunci am realizat că trecutul este cumva la dispoziţia noastră, îl putem modifica modificând felul în care îl percepem sau adâncimea la care coborâm în tentativa de a-l înţelege.

"Modelul"

 Toţi avem opinii, dar nu toţi avem privilegiul de a ni le putea exprima liber. Eu, un punct anonim în marea lumii, mă bucur de acest drept.

(Dostoievski ar fi zis „o muscă”, în loc de „un punct”)

Dar oamenii politici fac declaraţii personale cu riscul imaginii, nu-i aşa? Sau, chiar mai rău...

Opinia domnului Mugur Isărescu despre bacalaureat şi modele de ales în viaţă exprimată aici, mi-a adus aminte de o carte pe care – coincidenţă! – am citit-o la terminarea liceului.

„Modelul” de Siegfried Lenz a apelat la un artificiu literar nepretenţios pentru a depăna câteva poveşti de viaţă impresionante. Sub pretextul întocmirii unei cărţi de citire pentru elevi, un grup de intelectuali propune istoria unor persoane cu un comportament exemplar într-un anume moment. Felul cum aceste povestiri se împletesc în povestea cadru face plăcerea lecturii.

Când am închis cartea părerea mea era clară: nu doream să imit pe nimeni. Încă din clasa a doua învăţasem că imitaţia este periculoasă chiar şi când e bine intenţionată: doamna învăţătoare ne dăduse să citim despre un băieţel curajos care într-o bună zi, în drum spre şcoală a observat că linia ferată era ruptă! A alergat într-un suflet la nenea acarul ca să-i dea de veste reuşind să prevină un grav accident, salvând vieţi omeneşti etc.

Cum drumul meu spre şcoală se intersecta în câteva locuri cu o linie ferată, adeseori întârziam la prima oră întrucât îmi făcusem o datorie de onoare din a verifica temeinic o porţiune a drumului de fier...

Nu, nu cred că lipsa de modele este cauza eşecului. Poate asta e doar cireaşa de pe tort. Modul în care este construită societatea este mult mai vinovat.

Robie

Foarte indignată am fost citind acest roman. Nu puteam să înţeleg o pasiune ca cea a lui Philip Carey. În tinereţe ne imaginăm iubirea numai în culori romantice, iar obiectul iubirii este o fiinţă excepţională, de aceea povestea întunecată a unui sentiment umilitor mă depăşea.

Cu toate acestea, Philip mi-a câştigat afecţiunea pentru că a găsit drumul spre liman. Dar mai ales pentru că l-a găsit atât de greu!

De fiecare dată când mă gândesc la această carte, o asociez în minte cu „O tragedie americană” a lui Dreiser. Pe Clayde, ucigaşul, l-am iubit. De ce?

"Braţul Andromedei"

Mi-am început ziua citind din Yog Ramacharaka despre “absenţa totală a statorniciei”. N-a fost o lectură încurajatoare, sunt gata să recunosc.

“Cu cât se schimbă, cu atât lucrurile rămân mai mult ele însele” a fost ecoul unei alte vechi lecturi şi se părea că ziua va sta sub semnul tristeţii.

Dar am deschis pagina Claudiei şi am descoperit acolo “Zilele şi nopţile unui student întârziat”, care m-a dus spre “Braţul Andromedei”. Iată că lucrurile nu sunt pur întâmplătoare, mi-am zis. Soluţia se pare că se află aici, a descoperit-o Andrei Lazăr, personajul principal, care într-o lume a schimbării, a derutei, a patimilor mărunte şi a ambiţiilor ridicole se închide în cămăruţa lui ca să privească stelele.

Iar eu, întocmai lui Andrei Lazăr, caut un perpetuum mobile, unul sufletesc, nu mecanic, cu speranţa că în lumea schimbării ceva se conservă: mişcarea gândurilor şi trăirilor, ca undele pe apă.

Ne putem închide fiecare în camera noastră ca să privim galaxia Andromeda. Braţul ei se apropie de noi cu o sută douăzeci de kilometri pe secundă, dar ceea ce o pune în mişcare nu este expansiunea universului şi gravitaţia, ci tot noi, cu “L’amor che muove il sole e l’altre stele”.

"Codul bunelor maniere"

"Am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii." Nicolae Steinhardt

Pe la zece ani am început să citesc pe ascuns "Cartea fetelor". În afară de câteva capitole care mi-au părut extrem de interesante şi, evident, insuficient tratate de autori ("Ele despre Ei şi Ei despre Ele", "Psihologia şi morala dragostei"), această culegere de articole m-a cam speriat.

Societatea în care urma curând să păşesc în postura de domnişoară, părea un loc rigid şi rece. Regulile de comportament civilizat, pe care eram sigură că toată lumea le stăpânea la perfecţie, doar eu nu, erau un labirint în care aveam să mă pierd...

După mulţi ani am citit cu plăcere, în registru aproape beletristic, volumul doamnei Aurelia Marinescu, "Codul bunelor maniere astăzi".

Este o lectură folositoare pentru cei care încă nu ştiu că nu se merge neanunţat într-o vizită şi una amuzant-recreativă pentru oricine doreşte să-şi împrospăteze în memorie cum se poartă elegant o discuţie telefonică sau care este ordinea aşezării musafirilor la masă.

Desigur, nu lipsesc sfaturile ce par uşor desuete, deşi titlul spune clar: "astăzi", cum ar fi precizarea pedantă conform căreia la urcarea scărilor un domn merge cu un pas înaintea doamnei pe care o însoţeşte, pe când la coborâre, lucrurile se petrec invers...

Este evident, chiar fără s-o aflăm din codul manierelor elegante, că folosirea telefonului mobil la teatru, de exemplu, e o mârlănie, dar cred că devenim prea rigizi dacă urmăm sfatul din această carte de a evita convorbirile telefonice pe stradă.

Concluzia mea după lectura acestei cărţi şi a altora din această categorie este aceea că e bine şi util să cunoaştem regulile de comportament civilizat, dar că politeţea ţine de ceva mai profund.

Sincer, prefer o persoană spontană, deschisă, jovială, chiar cu riscul de a mai încălca eticheta, decât un scorţos închistat şi încruntat, atent să vâneze greşeli.

Dar să nu uităm:

"Dacă nu putem fi buni, să fim măcar politicoşi." Nicolae Steihardt

Biblioteca din tomberon

imaginea de la Groapa cu proşti.ro

Joi am ascultat o poveste uimitoare. Mi-a spus-o anticarul bătrân pe care în ultimul timp l-am vizitat mai des, fiindcă vinde cărţile tot mai ieftin.

Luni avea să fie închis magazinul său, pentru că urma să plece la Târgu Jiu după "marfă". Una din sursele lui i-a telefonat că a găsit doi pensionari care îşi vând biblioteca.

Moşul din faţa mea, care până a mă cunoaşte îmi strecura în mână romane de dragoste, şi-a scos ochelarii subit aburiţi. "O bibliotecă întreagă, vă daţi seama? Bine că am bani chiar acum!"

M-am interesat cam cât ar costa cărţile adunate într-o viaţă.

Cât să coste? Bineînţeles, e vorba de numărul de volume, de starea în care se află... de cât de disperaţi sunt posesorii. În jur de cincisprezece, douăzeci de milioane de lei vechi, rotunji el cifra.

M-am gândit cât vor trăi cei doi pensionari cu suma asta. M-am întrebat dacă era ultima lor sursă de venit...

Conform unei simetrii secrete a lumii în care murim zi de zi, sâmbătă am auzit altă istorie.

O clientă mai veche a intrat în firma noastră cu dorinţa de a-şi asigura un apartament pe care l-a moştenit în capitală.

Îi rămăsese de la sora dumneaei, care decedase fără să lase moştenitori. Biata de ea, trăise toată viaţa singură şi murise singură, noroc cu nişte vecini care le-au telefonat, că altfel...

Şi clienta noastră suspină. Fusese atât de obositor să pună toate lucrurile la punct în viermuiala Bucureştiului! Să se gândească ce era de făcut cu toate lucrurile din casă aşa încât să elibereze apartamentul cât mai iute, să-l poată închiria, să devină rentabil...

"Încercaţi să vă daţi seama ce-am simţit când am intrat, e drept, nu mai vizitasem de mult pe Rodi, Dumnezeu s-o ierte, şi am văzut doi pereţi acoperiţi cu cărţi! Ce să mă fac cu atâta hârţogărie?!"

Am întrebat-o cum a ieşit din această dilemă.

"Am luat un băiat, l-am pus să le bage în saci şi să le ducă la tomberon. Chiar dacă a aglomerat locul pe acolo, soru-mea îşi plătise toate cheltuielile la bloc, n-avea cine şi de ce să-mi facă observaţii."

M-am gândit cu invidie la norocosul care a găsit tomberonul infestat cu atâtea cărţi...

Trei ceasuri în iad

Petrecem din când în când porţiuni de timp în iad. Paradoxal este că putem părea prezenţi aici, dar fără să fim cu adevărat printre oameni.

"Sunt suma lucrurilor pe care mi le amintesc despre mine". Acesta ar putea fi motto-ul acestei cărţi remarcabile.

Descopeream ( acum douăzeci de ani ) alături de personajul principal al romanului că "fără Dumnezeu am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide" pe acest pământ, că nicio dictatură nu ne poate împiedica să fim ceea ce suntem, că omul este definit doar de conştiinţă, de spirit.

Iar conştiinţa este definită de iubire.

Spionaj!

Tot au prins americanii nişte spioni de curând, într-o poveste ce părea cusută cu aţă albă. Iată o carte ce promitea la vremea ei dezvăluiri cutremurătoare...

Scrisul Românesc S.A. Craiova. Aici a apărut această capodoperă despre "Misterele spionajului".

Bunicul şi-a achiziţionat-o în 1932, fără să bănuiască în ce fel va înflăcăra acest volum imaginaţia nepoatei sale peste jumătate de veac.

Am citit-o un pic prea devreme. Drept urmare m-am apucat să întocmesc dosare de observaţie celor din casă, aşa cum m-a învăţat micul manual.

Tata mi-a găsit "fişele" şi s-a închinat. Mi-a dat să citesc "Fraţii Jderi" integral ca să uit de Mata Hari.

Până la urmă m-am resemnat. Era interesant să fii spion, azi aş zice "cool", până în clipa finală, când orice iscoadă care se respectă trebuia să înghită cianură sau să privească în ochi plutonul de execuţie.

Cărţi ferecate

Nu ştiu dacă este o coincidenţă acauzală, aşa cum am citit pe un blog prieten, sau, dimpotrivă, o mutare voită a jucătorilor de şah pentru care noi suntem simple piese, însă fapt este că dragostea de cărţi pe care am întâlnit-o în Biblioteca Babel m-a determinat să reiau înregistrarea volumelor mele.
Astfel am ajuns la rafturile din spate unde am regăsit cărţile bunicilor. Când mă gândesc la ei, îmi apar din memorie mereu în aceeaşi ipostază: stând împreună sub abajurul trandafiriu al veiozei, citind. De fapt, doar bunicul citea, fiindcă bunica era aproape oarbă. Vocea lui ajungea la mine întotdeauna ca un murmur de neînţeles, dar foarte liniştitor.
Mai târziu aveam să aflu că Borges recomanda lectura poeziilor în original, netraduse, pentru ca substanţa lirică să ajungă direct în sistemul circulator al imaginaţiei nediluată, chiar cu riscul ca mesajul să rămână de neînţeles. Fiindcă nu contează dacă pricepi cum acţionează un medicament; te vindecă oricum...

Bunicul citea în maghiară, germană, rusă şi franceză. Pentru fetiţa ce eram, mesajul rămânea ascuns... Deşi este posibil ca medicamentul să fi lucrat...

Zilele acestea am regăsit câteva din volumele bunicilor. Sunt cărţi ferecate şi azi. Ultima carte pe care am citit-o în limba franceză a fost "L'eau et les reves" a lui Gaston Bachelard, înaintea unui examen la facultate, cu dicţionarul lângă mine şi mai mult intuind.

Ce să fac cu aceste cărţi atât de dragi scrise în limbi pe care nu le cunosc?

Poartă semnătura bunicului şi căldura mâinilor sale... Poate că în nopţile îngheţate, siberiene, pe când era deportat, se gândea la cărţile lui, visa cărţile lui.

Nu fusese decât un biet pion, dar plătea pentru că unii crezuseră că "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere"...

Şi iată că am revenit la Nietzsche. De aceea, într-una din aceste zile, voi alege să vorbesc despre unul dintre moştenitorii săi spirituali: Thomas Mann, Andre Gide, Herman Hesse sau, de ce nu, Sigmund Freud...

Dar asta nu depinde numai de mine...

Modele

"Coliba unchiului Tom" m-a ţinut sub tensiune abia de la volumul al doilea. Poveştile dureroase ale negrilor m-au mânhit, dar cartea ar fi rămas una oarecare pentru mine, dacă n-ar fi conţinut şi istoria plină de tragism a Evei.

Fetiţa albă, de o bunătate angelică, mi-a fost model al copilăriei alături de Shirley Temple.

Mai târziu am aflat din gura unui profesor universitar că, în opinia domniei sale, personajele pozitive, care să nu conţină nicio umbră de rău, sunt foarte greu de creat; în toată literatura universală n-ar exista decât două: prinţul Mîşkin şi Don Quijote.

O uitase pe Eva...