1 iulie 2018

1 iulie 2010. 8 ani

Adio, prieten drag!

"London Fields"

Pentru această lectură, ca şi pentru atâtea altele, ţie trebuie să-ţi mulţumesc, Sandu. Ştiu că nu ai fost încântat de carte, tocmai pentru că tu te transferi aproape întru totul în cărţile pe care le citeşti, dar eu, care sunt ceva mai detaşată, declar cu mâna pe inimă, că a fost una din lecturile cele mai plăcute ale ultimei perioade.

Martin Amis spune lucruri foarte profunde pe un ton glumeţ şi ne înfăţişează masca oribilă a răului cumva în joacă, astfel încât catharsisul se produce fără greş şi cititorul închide cartea mai bun, mai curat sufleteşte, mai bine intenţionat. Stilul autorului aste absolut savuros.

"Razboiul sfarsitului lumii"

Este doar un ecou la postarea ta de pe Babel, Sandu. Despre sfarsitul lumii de la Canudos am citit candva, in alta epoca, un timp atat de indepartat, incat acum in locul acela au crescut apele unui ocean. Imprumutasem cartea de la biblioteca facultatii si era inceputul verii si se apropia sesiunea si eu nu aveam pofta de invatat, ci doar de citit printre tufele de trandafiri ale gradinii de pe strada Fericirii.
Matusa Iulia facea inghetata de fragi si imi dadea cate o cupa pe care o savuram cu cartea pe genunchi, in departare se auzea tramvaiul, iar si mai departe se auzea macelul dintre pagini, in mintea mea...
Ma gandeam ca razboaiele se poarta pentru ca unii vor sa impuna altora propriul adevar. Despre asta am spus ceva pe celalalt blog. Pana la urma, ce sunt minciunile?, dar mai ales,
Ce este adevarul?

"O mie de monede de aur"

Există oameni pe care viaţa îi loveşte şi după ce mor. Lalu Nathoy n-a fost înmormântată lângă cel pe care l-a iubit, ci aiurea, într-un cimitir străin.

Există oameni care trebuie să depună eforturi uriaşe pentru a obţine ceea ce semenii lor iau fluierând. Lalu este unul dintre aceştia: mătură podeaua saloon-ului, adună praful scuturat de pe bărbaţii care beau acolo, (în majoritate căutători de aur), îl cerne şi strânge cu mare greutate, fir cu fir, aurul necesar răscumpărării sale din sclavie.

Sau face focul să dezgheţe pământul ca să poată săpa iarna, pe ger şi omăt, un şanţ adânc de zece picioare în jurul fermei, aşa încât să fie respectate condiţiile impuse de lege pentru a deveni proprietar...

„O mie de monede de aur” este o poveste al cărei mesaj spune aşa: „din calea destinului nu poţi fugi”. Lalu a ales să lupte, să cedeze, să lupte din nou, să accepte inacceptabilul, dar niciodată nu s-a dat bătută, nici măcar atunci când destinul i-a luat într-o clipă tot ce clădise în zeci de ani lăsând-o singură, săracă, în pragul bătrâneţii, fără copii, dar cu prieteni buni, dispuşi s-o ajute.

Mai poţi avea încredere în oameni când toţi, inclusiv ai tăi, te-au vândut şi te-au trădat?

Lalu demonstrează că da, şi tot acelaşi destin o răsplăteşte dăruindu-i un om care o iubeşte mai mult decât orice pe lume.

Viaţa chinezoaicei Lalu Nathoy, alias Polly Bemis, o poveste adevărată în care autoarea nu s-a îndepărtat de firul naraţiunii prin speculaţii filosofice, lăsând cititorul să ajungă la propriile concluzii.

"Copii de aruncat"

Cred că bibliotecara s-a grăbit şi a luat din greşeală şi pe Ryu pe lângă alte cărţi ale lui Haruki. Aşa am ajuns să umblu prin curte cu cartea asta sub braţ, s-o car după mine la bucătărie, unde citesc câteva pagini până fierbe ceva, s-o deschid noaptea târziu când nu pot dormi sau sâmbătă dimineaţa devreme când sună din greşeală ceasul...

Ryu Murakami are o putere fabulatorie prodigioasă. Şi cred că a vizitat personal toate bolgiile iadului. Totuşi stăpâneşte magia de a transforma binele şi răul în artă, adică în frumuseţe.

"Cartea iluziilor"

"N-avusesem parte decât de opt zile cu Alma. În cinci dintre ele am fost departe unul de celălalt şi când am calculat cât timp am petrecut efectiv împreună în celelalte trei, am ajuns la măreţul total de cincizeci şi patru de ore. Din care optsprezece am irosit în somn. Alte şapte le-am risipit în despărţiri de-un fel sau altul...
(...) am înţeles că asta făcuse Alma pentru mine. În opt zile scurte, mă adusese înapoi din morţi."

Se întâmplă uneori ca cel care ne face un bine, cel mai mare bine posibil, să fie un străin, un necunoscut, un om răsărit din neant. Când alege să dispară, nu mai ştii dacă a fost real sau doar o iluzie... 

"Tunelul"

„Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfăşura o scenă minusculă şi îndepărtată: o plajă pustie şi o femeie care privea marea. O femeie care privea ca şi cum ar fi aşteptat ceva; poate o chemare cu cenuşa încă fierbinte. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare şi totală. (...)

„Stai între mare şi mine”; aici nu mai era altcineva, eram numai noi, noi amândoi, aşa cum nu mi s-a părut atunci când a privit îndelung scena din tabloul de la expoziţie. Cum ar fi putut să-mi spună „tu” dacă nu ne-am fi cunoscut de mult, de mii de ani? Când s-a oprit în dreptul tabloului meu şi l-a privit fără să audă sau să vadă pe nimeni din toată mulţimea care ne înconjura, părea că ne-am fi spus „tu” de când lumea, şi am ştiut imediat cine este, cum este, câtă nevoie aveam de ea şi, de asemenea, cât de necesar îi eram.”

"Pădurea norvegiană"

"- Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?
- Bineînţeles, am răspuns eu.
- Pot să te rog două lucruri?
- Poţi să-ţi pui trei dorinţe.
Naoko zâmbi şi dădu din cap.
- Nu, două sunt suficiente. Una la mână... Aş vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să mă vezi. Sunt foarte fericită... chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e adevărat.
- Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care-i cealaltă dorinţă?
- Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să-ţi aminteşti mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine."

"Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh"

„Învăţăm din istorie că omul nu învaţă niciodată nimic din istorie”.

Paradoxul lui G.B. Shaw îmi aminteşte cum am început să citesc „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” spre sfârşitul vacanţei de vară din 1984.

Tata era încântat ca va avea cu cine să discute cartea. Eu luasem alături un carneţel şi notam în el citate şi impresii, încercând să înţeleg tragedia lui Gabriel Bagradian, chiar dacă trăiam într-o lume diferită.

Oare am reuşit? În general, putem înţelege ceva asistând din afară?

Cam pe când mă aflam la mijlocul celui de al doilea volum a început şcoala şi după-amiezele mele s-au scurtat dintr-o dată.

În caietul de lectură am scris: „inexplicabilul din noi şi mai presus de noi” – ca pe semnul unei forţe imuabile care ne conduce şi pe care o descoperisem în cartea lui Werfel.

Există această forţă din afara noastră?

Sau e doar o scuză?

Învăţăm ceva din istorie?

Voi căuta „Cartea şoaptelor” de Varujan Vosganian să citesc, să caut un posibil răspuns, măcar parţial.

"Povestiri Orientale" - "Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi"

„Toţi suntem mai multe lucruri deodată, crâmpeie, umbre, năluci, suferim şi simţim plăcere, suntem părtaşi la poveste, uităm, trădăm, sacrificăm fără milă sau ne lăsăm cu blândeţe sacrificaţi. Se întâmplă să ajungem să-i vrăjim pe alţii cu ceea ce creăm. Se întâmplă să-i recunoaştem pe cei care ne iubesc cel mai mult şi să visăm la cei care ne-au dat uitării. Suntem personaje de poveste, ducem greutatea poveştii altcuiva şi o continuăm fără să ştim.”

Acesta este citatul care a rămas notat în caietul meu de lectură în dreptul cărţii „Povestiri Orientale” de Marguerite Yourcenar.

Însă în memoria mea adie amintirea unui prinţ retras la vârsta deplinei maturităţi în singurătatea unui pavilion unde este servit cu dragoste şi devotament de cea care-l iubeşte dintotdeauna şi nu-l poate părăsi, dar de care el, orbit de bătrâneţe, de prea multe şi năvalnice iubiri, nu-şi mai aduce aminte.

Cât îmi doream să recunosc şi să fiu recunoscută! Şi niciodată să nu rămân visând la cel care m-ar fi uitat... Cât aş fi vrut să trăiesc povestea cea fără sfârşit!

Am recitit această povestire, „Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi”, vara trecută şi încă mă mir de inima necruţătoare şi largă a acestui bărbat.

Ca şi în urmă cu mulţi ani, pe când citeam „Labirintul lumii”, am fost fermecată de stilul autoarei, de precizia şi eficienţa cu care pătrunde în zonele cele mai ascunse ale sufletului.

Cine are curaj să se avânte pe marea agitată purtat de o simplă barcă, să citească „Izbăvirea lui Wang-Fo”.

"Mai presus de toate"

Cărţile mele migrează prin bibliotecă rar de tot. Acum însă a venit un astfel de moment. E ciudat cum fiecare carte citită îmi trimite o emoţie când o iau în mână.

Azi m-am oprit cu mirare privind şi răsfoind cartea lui Eric Knight „Mai presus de toate”.

M-am întrebat deodată ce este „mai presus de toate” pentru mine? Ce este „mai presus de toate” pentru tine?

Ştim oare?

Ştia Clive Briggs? Ştia Prue Cathaway?

De ce oamenii trebuie să treacă prin iad – cum a trecut Clive prin iadul de la Dunkerque – pentru ca să poată afla ce este în adâncul propriei inimi?

"Cimitirul de piane"

Până la urmă am citit-o!

M-a convins Peixoto însuşi când a spus că „realitatea nu e întotdeauna realistă”.

„Dacă aşa gândeşte, are să-mi placă” am concluzionat. Şi mi-a plăcut.

Când citesc o carte în mintea mea se derulează un film pe care îl urmăresc stând comod şi privind ecranul. La „Cimitirul de piane” am devenit eu însămi personaj în film. Cam asta ar fi diferenţa, cred...

E o scriitură care se adresează tuturor simţurilor, nu doar că o vezi, o şi guşti, o simţi, o miroşi.

Hm... m-a pus pe gânduri...

"Îngerul a strigat"

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat cu „euforia” mutatului a fost să cercetez biblioteca sătească.

Eram atât de mulţumită că există aşa ceva, încât la primele vizite nu am remarcat niciun neajuns.

Nu aveam timp de pierdut căutând cărţi. Construiam casa şi tocmai mă întorceam de la balastieră. Aveam un avans faţă de camionul încărcat cu nisip, aşa că am parcat dacia cu o frână bruscă în dreptul căminului cultural.

Din fericire, biblioteca era deschisă şi bibliotecara nu era la cafea, la prăvălia din colţ. M-a primit cu multă amabilitate. Nu, nu puteam să iau o carte cu una cu două, era firesc, trebuia să-mi fac fişă mai întâi.

„Şi a cui eşti tălică?”

Am dat toate explicaţiile necesare, de la detalii despre descendenţă şi ramificaţii ale arborelui genealogic în zonă până la CNP.

Mi se părea că aud huruitul camionului.

Am înşfăcat o carte la întâmplare de pe o masă. Era „Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu.

Auzisem de ea, nici nu ştiu de ce îmi căzuse în mâini atât de târziu. Cred însă că întocmai ca oamenii şi cărţile apar în calea noastră atunci când se pârguieşte timpul lor.

Nici nu se putea moment mai potrivit pentru lectura acestui roman decât serile foarte târzii, când, frântă de oboseală terminam de strâns masa, de spălat roaba şi betoniera pe care muncitorii le „uitau” mereu glazurate în ciment.

Citeam la becul de pe săliţă despre Che Andrei, despre oamenii aspri ai unui ţinut aspru, despre judecăţile lor simple şi complicate în acelaşi timp şi parcă mă simţeam antrenată să vin în contact cu civilizaţia nouă şi necunoscută în mijlocul căreia descinsesem. Eroii romanului îmi păreau sculptaţi de Brâncuşi.

Fluturi de noapte mari, negri zburau tot mai aproape de bec, gângănii cu platoşă se apropiau curioase şi noaptea îmbătrânea.

Tata îmi striga „Diana, culcă-te!” şi plecam spre odăiţa cu patul sub fereastră de unde priveam încă mult timp stelele ciudate ale locului.

Visam uneori că aud îngerul.

"După noi, potopul!"

Vorbind despre Ovidiu, Roma antică şi împăraţi romani mi-am amintit de o lectură foarte plăcută şi foarte îndepărtată: „După noi, potopul!” de Josef Toman.

Este o poveste de dragoste pe fondul unei lumi în descompunere. Este o poveste despre cum să rămâi demn când valorile morale sunt înlocuite de capriciile unui Cezar decadent. Şi este o poveste despre cum putem supravieţui timpului.

Sunt atât de multe cărţi de citit, încât nu mă pot întoarce la volumul lui Josef Toman. Îmi amintesc însă cu nostalgie de primăvara când am descoperit istoria lui Fabius şi a Quirinei.

Şi mă gândesc la autorul ceh despre care nu ştiu aproape nimic, doar că a mai publicat şi alte cărţi, printre care „Socrate”, scris împreună cu soţia, Miroslava Tomana. Astfel am descoperit izvorul inspiraţiei sale, căci nimic nu te poate face mai fericit şi nu te poate stimula ca faptul de a scrie, de a crea cu cel pe care îl iubeşti.

„După noi, potopul!” – îmi pare că recunosc acest crez în faptele cezarilor de azi.

"Păsările"

Alexandru Ivasiuc ne-a fost recomandat în liceu, dar atunci eram mult prea absorbită de Hortensia Papadat Bengescu. De aceea pe Ivasiuc l-am citit doar în primul an de facultate, când l-am asimilat la grămadă împreună cu alţi romancieri din nesfârşita bibliografie.

S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care romane ca „Francisca” a lui Nicolae Breban şi „Păsările” să aibă pentru mine un gust destul de apropiat.

Zilele acestea am fost tentată să recitesc pagini din „Păsările”, pentru că zăpada de afară mi-a amintit cum citeam la cămin, înaintea sesiunii de iarnă, lipită de calorifer şi privind uneori pe fereastră la troienele ce acopereau Haşdeul… Dar acum romanul care a început să se desfăşoare în paralel n-a mai fost „Francisca”, nici „Îngerul de ghips”, ci „Patul lui Procust.”

Din cauza lui Ladima şi a Margaretei, a gestului lor similar, cu toate că poveştile lor se petrec în lumi atât de diferite.

Se mai omoară azi cineva din dragoste? Nu, nu mă gândesc la oameni bolnavi, nici la tineri exaltaţi, de vârsta Julietei, ci la oameni maturi, realişti, dar nu cinici. Desigur, suntem mulţi care ne-am sinucis deşi continuăm să fim în viaţă.

Dar gestul concret a devenit o raritate.

Eu mă văd mai aproape de Eva din „Fiul risipitor” a lui Radu Tudoran.

Azi, „Păsările” nu-mi mai pare un roman atât de bun ca în urmă cu douăzeci de ani. Oare de ce?

"Toate numele"

Ne aflam în perioada celor douăsprezece zile magice de anul trecut, între Crăciun şi Revelion.

Citeam „Toate numele” şi mă gândeam la dorinţa oamenilor de a şti totul, în ciuda avertismentului că cel care-şi va cunoaşte viitorul nu va mai putea zâmbi.

Intenţia lui Jose de a afla ultimul detaliu despre viaţa altei persoane eşuează, aşa cum dorinţa noastră, oricât de sinceră, de a cunoaşte un om, chiar omul de alături, nu se poate împlini. Pentru că de cele mai multe ori vrem să-l cunoaştem pentru ca să-l stăpânim.

Constatăm că mintea şi sufletul nostru stochează imagini despre oameni care de fapt nu există, într-o memorie ce nu diferă prea mult de Arhiva Generală a lui Saramago. Şi cel mai trist este că printre toate măştile, chiar şi noi înşine, imaginea ce-o avem despre noi, este tot o minciună.

Murim fără să ne cunoaştem adevăratul nume. Dar vrem să ştim toate numele celorlalţi.

Poate că soluţia ar fi să ne îmblânzim unii pe alţii înainte de avea pretenţia să ştim totul. Să ne îmblânzim cum a îmblânzit-o Micul Prinţ pe Vulpe, adică dăruind dragoste. Iubind mai întâi, există şansa de a cunoaşte.

"La revedere, Genevieve!"

Eram în clasa a şaptea şi mă vizitam des cu Luminiţa şi Carmen, prietenele pe care mi le făcusem în acea vară, în tabără la Ciric.

De la Carmen am primit împrumut „La revedere, Genevieve!”, o carte pe care am citit-o în două din zilele întunecoase ale acelui noiembrie 1983, când cenuşiul luminii se revărsa prin ferestrele camerei mele.

Citeam sprijinită de calorifer; mai târziu aprindeam veioza şi deodată întunericul de afară se adâncea, devenea aproape vâscos.

Poate era doar o impresie, din cauza acelei nopţi teribile când au debarcat americanii. Poate era totul trist, fiindcă Genevieve stătuse atârnată de păr şi dormise în pat cu o mină. Poate era beznă adâncă pentru că nu fusese iubită aşa cum a iubit.

Nu era film, nu era doar o carte, era o poveste adevărată, a Genevievei Duboscq, căreia cidrul i-a luat tatăl, războiul i-a răpit copilăria, neşansa i-a schilodit fratele, soarta i-a furat dragostea.

Ode to My Family

Trăiţi, cât mai trăiesc eu.

"Castelul din Ronquerolles"

Am curajul să recunosc: n-am citit doar cărţi „mari”. Multe dintre lecturile mele au fost cărţi obişnuite, de „agrement”.

Nu fac parte dintre cei care înoată doar în apele adânci ale literaturii „docte”.

În primul an de liceu am citit cu nesaţ „Les memoires du Diable”, care, la vremea respectivă, mi s-a părut o culme a geniului creator.

După lectură, am rămas cu această întrebare: „Care este acel unic lucru care te-ar face fericit în viaţă?”

Voi ştiţi?