"În căutarea oii fantastice"

Cred că mi-a plăcut atât de mult această carte pentru că am citit-o pe când eu însămi căutam ceva din mine care s-a pierdut iremediabil.

Problema este că ştiu că am pierdut ceva, dar nu ştiu ce, poate o oaie?!

Poate m-am separat de turmă sau, dimpotrivă, nu am fost suficient de independentă...

Poate am pierdut timpul.

În rest, îmi place teribil personajul masculin – ca şi alte personaje masculine ale lui Murakami – este un tip blând care spală, calcă şi găteşte şi transformă toate aceste operaţiuni în mister existenţial. Plus că este deţinătorul motanului Scrumbie.

Totuşi, păstrează o îngrijorătoare distanţă în interiorul relaţiilor cu femeile, (soţia l-a şi părăsit!), iar pe prietena lui o lasă să viziteze singură un oraş necunoscut în timp ce el citeşte.

Eu nu i-aş fi iertat asta niciodată.

Mi-a plăcut şi istoria satului Junitaki, parcă ar fi fost istoria aşezării Macondo, atât de omeneşte încadrată între naştere, creştere şi moarte.

Atenţie! La sfârşitul cărţii toţi cititorii care iubesc stilul inconfundabil al autorului japonez vor fi măcar puţin posedaţi de spiritul oii.

Şi nişte citate pentru cei care şi-au pierdut timpul, aşa ca mine:

„În cameră mirosea a timp care trage să moară.(...) Timpul curgea altfel în casa asta. Aşa spunea şi pendula din sufragerie. Mergea numai când venea cineva şi-i ridica greutăţile. Câtă vreme nu ajungeau jos, ceasul continua să ticăie. Apoi, în lipsa oamenilor, se oprea, iar timpul se depunea, straturi-straturi, pe podeaua decolorată. (...)

Timpul curge continuu, orice am face. Noi îl tăiem în bucăţele mici, pe măsura noastră, şi ne hrănim cu o iluzie, dar el e cu siguranţă continuu.”

"Acea fată frumoasă"

De această carte nu mă leagă amintirea propriei mele lecturi. Cred că am citit-o cândva prin liceu, mai mult din cauză că l-am văzut pe tata, cu mulţi ani înainte, stând pe banca de sub mărul văratic, cu volumul deschis pe măsuţă. Avea alături cana de cafea plină cu nechezol (cei de-o vârstă cu mine ştiu despre ce este vorba) şi un caiet în care copia câte un citat.

Era o zi de la începutul verii, (în copilăria mea verile ţineau ani întregi, netulburate), iar tata, întors de la şcoală, chiar înainte de masa de prânz, citea o pagină-două.

Din bucătărie se auzea un tel harnic – mama făcea bezea de zmeură la desert – iar eu am ieşit în grădină să adun un buchet de pătrunjel pentru supă. M-am oprit lângă bancă să primesc zâmbetul tatei şi am văzut coperta cărţii. Nu ştiam să citesc. Am reţinut-o după imaginea acelei fete frumoase. Şi după expresia visătoare a cititorului. L-am întrebat ce fel de carte este. Mi-a spus că este o carte care îl plimbă prin toată Europa.

(Aşa ne plimbam pe atunci: citind. Se pare că şi azi ne întoarcem la metoda aceea...)

Atunci am hotărât pe loc în sinea mea că voi citi cartea de îndată ce voi termina clasa întâi. Foarte mulţumită de mine am plecat spre răzorul de pătrunjel, în timp ce dintr-un radio de undeva se revărsa melodia Corinei Chiriac „Opriţi timpul!”

De l-ar fi oprit cineva!...

"Cimitirul de piane"

Până la urmă am citit-o!

M-a convins Peixoto însuşi când a spus că „realitatea nu e întotdeauna realistă”.

„Dacă aşa gândeşte, are să-mi placă” am concluzionat. Şi mi-a plăcut.

Când citesc o carte în mintea mea se derulează un film pe care îl urmăresc stând comod şi privind ecranul. La „Cimitirul de piane” am devenit eu însămi personaj în film. Cam asta ar fi diferenţa, cred...

E o scriitură care se adresează tuturor simţurilor, nu doar că o vezi, o şi guşti, o simţi, o miroşi.

Hm... m-a pus pe gânduri...

"Insula din ziua de ieri"

Recitesc această carte. Am cumpărat-o ieri de la un anticariat, singurul ce mai supravieţuieşte în Rm. Vâlcea.

Am văzut-o şi m-a încercat nostalgia lecturii celei dintâi. Pe atunci mă aşteptam la ceva în genul primelor două cărţi ale lui Eco şi am fost puţin nedumerită de aventura postmodernă a textului în detrimentul aventurii personajelor.

Acum sunt fermecată de jocul scriitorului, ceea ce înseamnă că, pe lângă multele lucruri pe care ni le răpeşte, trecerea timpului ne şi dăruieşte ceva.

Desigur, plăcerea unor lecturi din adolescenţă şi tinereţe nu poate fi regăsită şi împărtăşesc această tristeţe a unui scriitor, mărturisită aici.

Iată-mă deci învăţând de la Roberto că, dacă vom găsi vehiculul potrivit, fie că e nava Daphne, fie madlena lui Proust, vom fi în măsură să recuperăm ceea ce părea pierdut.

Fizicienii spun că se poate călători în timp, dar numai în viitor. Trecutul este intangibil, sigilat, definitiv, deşi pe acela ne dorim de cele mai multe ori să-l schimbăm.

Călătoriile în trecut sunt călătorii spre noi înşine.

Ne putem întoarce în trecutul propriei fiinţe? Putem să descoperim pe mările interioare insula din ziua de ieri?

"Jocul cu mărgele de sticlă"

Îmi amintesc în ce fel am citit „Jocul cu mărgele de sticlă”.

Nu puteam să renunţ la lectură nici în sesiune; după doze toxice de gramatică istorică era neapărat necesară o carte de literatură beletristică, chiar şi numai pentru câteva pagini de evadare.

Mi-am consultat caietul de teoria literaturii, unde aveam notate zeci de titluri de cărţi pe care domnul Vlad le lansa spre noi la cursurile dumisale. Am ales unul din ele, cred că titlul mi-a sugerat o lectură uşoară, ca pentru sesiune: era „Jocul cu mărgele de sticlă”.

Am împrumutat volumul de la facultate şi, când m-am apucat de învăţat, l-am luat cu mine.

Eram la Cluj şi citeam ascunsă în dosul garajului în care dormea deja somnul de veci motocicleta lui Bela bacsi.

Era linişte, doar din timp în timp ajungea la mine un sunet ascuţit, semn că tramvaiul ce venea dinspre gară intra în curbă. Uneori mă vizita motanul vecinilor, se alinta la picioarele mele şi îi ofeream o bomboană, îl botezasem Murr.

La prima pauză pe care mi-am acordat-o am deschis cartea. O suspectam că ascunde între coperte o poveste uşurică, de dragoste.

Dar avea să fie un adevărat impact!

La prima lectură nu am avut timp să şi notez tot ce aş fi dorit: să vede din puţinătatea cuvintelor din caietul meu. Mă opream uneori visând, gândindu-mă, strivind frunze între palme sau presându-le între file, mângâind motanul.

Am luat o notă mai mică la gramatica istorică, totuşi n-am pierdut bursa.

Acasă, spre sfârşitul vacanţei am citit cartea din nou. „Jocul cu mărgele de sticlă” a operat mari schimbări asupra mea. Aşa cum a spus un scriitor, „o carte e o grefă pe creier”.

"El amor en los tiempos del colera"

Când am citit prima oară „Dragostea în vremea holerei” eram alt om. Bineînţeles că doi oameni nu citesc niciodată la fel, din cauza experienţelor diferite pe care le-au trăit, a educaţiei, a gustului. Dar nici măcar acelaşi om nu percepe de două ori la fel aceeaşi carte. Lectura e alta, în funcţie de starea de moment a sufletului. Un profesor de la Cluj ne spunea că atunci când citim o carte recitim tot ce-am mai parcurs până în clipa aceea.

La prima lectură a acestei cărţi am mâncat un fruct exotic, ceva fantastic, asemănător pepenelui galben, dar cu un parfum diferit şi mult mai puternic.

Aşa cum ploile de sfârşit de lume pe care le-am trăit în timp ce mă ciocneam de „Un veac de singurătate” mi-au rămas în minte asociate cu Macondo, la fel gustul acelui fruct nu-l voi mai pierde şi-l voi regăsi la primele rânduri în care se vorbeşte despre Juvenal Urbino.

Obişnuiam să scriu însemnări într-un caiet în timpul lecturilor. Unele vor apărea aici. Altele, nu.

Ceea ce regret este că de la prima lectură eu m-am schimbat. Am citit alte şi alte cărţi. Am citit de exemplu cărticica lui Frederic Beigbeder „Dragostea durează trei ani”. Nu întrebaţi de ce. De ce câteodată ne uităm seara, când venim de la lucru, la unul din acele seriale care nu ne cer efort de gândire şi unde un public nevăzut ne atenţionează că trebuie să râdem?

Cărticica respectivă nu m-a făcut să râd, dimpotrivă, m-a întristat. Şi de ce vorbesc acum despre ea? Iertată să-mi fie comparaţia: fiindcă cinicul Beigbeder, prin vocea lui Marc Marronnier este opusul lui Florentino Ariza.

Mă bucur mult că am recitit povestea Ferminei Daza. Poate reuşesc să învăţ secretul de a fi iubită jumătate de veac.

"Braţul Andromedei"

Mi-am început ziua citind din Yog Ramacharaka despre “absenţa totală a statorniciei”. N-a fost o lectură încurajatoare, sunt gata să recunosc.

“Cu cât se schimbă, cu atât lucrurile rămân mai mult ele însele” a fost ecoul unei alte vechi lecturi şi se părea că ziua va sta sub semnul tristeţii.

Dar am deschis pagina Claudiei şi am descoperit acolo “Zilele şi nopţile unui student întârziat”, care m-a dus spre “Braţul Andromedei”. Iată că lucrurile nu sunt pur întâmplătoare, mi-am zis. Soluţia se pare că se află aici, a descoperit-o Andrei Lazăr, personajul principal, care într-o lume a schimbării, a derutei, a patimilor mărunte şi a ambiţiilor ridicole se închide în cămăruţa lui ca să privească stelele.

Iar eu, întocmai lui Andrei Lazăr, caut un perpetuum mobile, unul sufletesc, nu mecanic, cu speranţa că în lumea schimbării ceva se conservă: mişcarea gândurilor şi trăirilor, ca undele pe apă.

Ne putem închide fiecare în camera noastră ca să privim galaxia Andromeda. Braţul ei se apropie de noi cu o sută douăzeci de kilometri pe secundă, dar ceea ce o pune în mişcare nu este expansiunea universului şi gravitaţia, ci tot noi, cu “L’amor che muove il sole e l’altre stele”.

Ode to My Family

Trăiţi, cât mai trăiesc eu.

Asasinul orb

Aţi citit vreodată o carte împreună cu cineva? E un moment de o intimitate aparte.

Mărturisesc nostalgic: da, am citit cărţi împreună cu cineva. Ne-am citit unul altuia cu glas tare, pe rând.

Ridicam ochii de pe fila plină de semne şi sensuri şi priveam fugitiv chipul de alături, acoperit de o tăcere meditativă, adâncit în reverie…

Dar am citit împreună şi de la distanţă. Cartea, ca un răvaş imens de dragoste, circula între noi şi sorbeam textul pe care ochii dragi l-au sorbit, sau rămâneam îndelung asupra vreunui pasaj subliniat , cugetând la frazele care au impresionat pe înainte cititorul meu.

Îmi amintesc şi revin uneori la cartea Margaretei Atwood, „Asasinul orb”. Este o poveste postmodernă despre trecerea devastatoare a timpului, despre „singura lovitură pe care o putem da istoriei personale, aceea de a o truca, de a o mistifica”.

„Asasinul orb” mi-a confirmat că uneori trebuie să amestecăm realitatea cu Povestea, cu Visul.

Un vis, o poveste pot pune în mişcare angrenajele ruginite ale zilelor în care trăim.

Mai mult, în timpul acestei lecturi, m-am simţit traversând experienţa lui Benjamin Button, am simţit că pot descoperi acea magie ca, pe măsura scurgerii timpului, să întineresc.

Am citit singură „Asasinul orb”.

Pentru că plouă

Îmi amintesc de cărţi ca de oameni: când crezi că i-ai uitat, îţi apar în memorie cu o putere uimitoare, din cauza unui amănunt nesemnificativ.
Pentru că azi noapte a plouat necontenit, mi-am adus aminte de "Călători în eternitate" de Karl Gjellerup, scriitorul danez premiat cu Nobel în 1917.
Pe o astfel de ploaie plină de duşmănie mă întorsesem de la examenul de istoria limbii. Eram epuizată nervos din cauza articolelor proclitice pentru care doamna profesoară Dragoş dezvoltase o pasiune fără pereche. Aşa se face că am intrat cu drag în camera de cămin unde Maria, una din colege, tocmai încheia plină de satisfacţie o carte, evident nu din bibliografie.
I-am comunicat nivelul la care ajunsese apa pe străzi şi, după ce am privit coperta romanului ei, ceva ca un afiş de film indian, am strâmbat din nas. Era nebună să citească asta în sesiune şi i-am spus-o fără delicateţe. Ea, bine dispusă, a turnat cafea din ibric în ceştile de pe masă. Apoi mi-a dezvoltat o frumoasă teorie despre necesitatea creierului de a se odihni. În esenţă, se putea rezuma sub forma îndrăgitului slogan cu pauzele lungi şi dese...
Afară ploua. Următorul examen era abia peste cinci zile... Cartea Mariei zăcea terminată pe noptieră. Arăta ca un roman siropos, dar poate tocmai de asta aveam nevoie după istoria limbii...
Din camera de alături se auzea un casetofon unde cânta mirele defunct al studentelor la litere, Freddie.
Cartea, muzica aceea şi ploaia s-au înfăşurat în mintea mea.

Adagio

"Tree at My Window

Tree at my window, window tree,
My sash is lowered when night comes on;
But let there never be curtain drawn
Between you and me.
Vague dream-head lifted out of the ground,
And thing next most diffuse to cloud,
Not all your light tongues talking aloud
Could be profound.
But tree, I have seen you taken and tossed,
And if you have seen me when I slept,
You have seen me when I was taken and swept
And all but lost.
That day she put our heads together,
Fate had her imagination about her,
Your head so much concerned with outer,
Mine with inner, weather."

Robert Frost

Zgomotul şi furia

Am citit în Biblioteca Babel despre Faulkner în această dimineaţă şi mi-am amintit de propria mea experienţă cu romanul său "Zgomotul şi Furia".

A fost o piatră de încercare în anul întâi, când la literatură engleză am avut de pregătit Faulkner, respectiv "The Sound and the Fury". Domnul profesor Crăciun era un adorator al autorului pe care-l ridica în slăvi pentru tehnica sa literară, "fluxul conştiinţei"...

Ce mai, n-aveam de ales, trebuia să citim o carte mai mare decât o cărămidă într-o săptămână, pentru seminar. Am luat de la bibliotecă romanul care parcă îşi mărise volumul din cauza numărului mare de mâini prin care trecuse. L-am dus cu mine la cămin ca pe o pradă, hotărâtă să-l consum. Am fiert un litru de cafea şi m-am instalat în pat, gata pentru o repriză de citit profesionist. După câteva pagini pluteam în ceaţă. Am închis cartea şi am deschis-o din nou, un gest similar lui "delete" din ziua de azi... Am reînceput, fără prejudecăţi. Dar parcă personajele nu vorbeau, nu gândeau în engleză... ci într-o limbă de care eu nici prin vis nu auzisem. Am luat un dicţionar, ruşinată. Lecturile mele în original, în acel an întâi la facultate se reduceau la "The Adventures of Tom Sawyer", "Oliver Twist", "Three Men in a Boat" şi "The Catcher in the Rye"...

Nici cu dicţionarul n-am scos-o la capăt. Tot ce transmitea cartea minţii mele din ce în ce mai plictisite era un fel de clei insipid.

"Am să pic examenul." mi-am zis. Dar am avut buna inspiraţie de a da o raită prin camera colegelor de grupă. Le-am găsit amuzându-se de lectură. Iar la mine era doar clei! Cum era posibil?!

Şi mi-au arătat. Doar nu se putea să mă fi gândit să citesc romanul în engleză! O, ba da, am răspuns indignată, uitaseră cum ne-a ameninţat domnul Crăciun? Ei şi? făcură clipind şiret. Ia uite ce rezolvare găsiseră! Două volume unul lângă altul pe masă. Unul în engleză, celălalt în română. Nu mai era nevoie de dicţionar...

Am adoptat metoda, fiindcă perspectiva unei restanţe nu-i surâdea bursei mele. Am înghiţit "Zgomotul şi Furia", am stabilit că fluxul conştiinţei n-o să fie tehnica mea literară şi mi-am luat examenul.
Dar n-am priceput de ce râdeau colegele mele când le-am vizitat. Nici în româneşte n-a fost o lectură amuzantă...

Timpul e o vrajă

Domnul profesor Corneliu Căpuşan acceptase să-mi fac lucrarea de diplomă cu dumnealui, la literatură comparată.
Eu ţineam cu orice preţ la Dostoievski, iar venerabilul meu profesor clătina din cap.
"Dostoievski? zâmbea subţire. Păi, ca să-l înţelegi pe Dostoievski trebuie să citeşti tot ce s-a mai scris pe lumea asta, domnişoară."
Văzându-mă victimă a unei asemenea vaste intertextualităţi, am făcut o ultimă încercare şi i-am cerut o bibliografie pe care am promis c-o voi parcurge. Până la urmă a cedat. Erau pe puţin o sută de cărţi. Printre care Thomas Mann integral.
"De ce?" am cutezat să întreb.
"Pentru că sunt două drumuri care duc spre viaţă, fetiţo. Unul e cel banal, cel comun. Celălalt e genial, trece prin moarte. Ca să-l pricepi pe Dostoievski şi sărbătoarea vieţii din opera lui, trebuie să treci prin moarte. Caută această frază la Thomas Mann, iar când o vei fi găsit, ai citit ce trebuia."
Fraza a ieşit la iveală în "Muntele vrăjit", un roman despre acceptarea morţii, despre felul cum timpul se poate suspenda în clipe de intensă trăire şi despre dragoste, îndrăznesc să spun.
Chiar doctorul Krokowski făcea afirmaţia că boala nu e decât manifestarea unei iubiri refuzate. Şi câţi bolnavi erau pe muntele vrăjit!
Iar Hans mi-a amintit de latura subtilă, aeriană a unei iubiri: a iubi într-atât, încât să se declanşeze în tine, fără motiv, boala fiinţei iubite. Să mori de aceeaşi moarte cu cea pe care o iubeşti...

"Timpul a devenit imperceptibil"

Mi s-a tot spus zilele acestea de către diferiţi prieteni că nu există coincidenţe. Ciudat, această afirmaţie a făcut legătura cu o alta, în mintea mea. Aceea că în viaţa fiecăruia dintre noi apare la un moment dat o persoană care ne va fi călăuză pentru o perioadă. Care ne va spune ceva, ne va arăta ceva, ne va influenţa într-un fel în care nimeni altul n-ar fi putut-o face. Un Învăţător.

Îmi amintesc cât a insistat Lorena să citesc "Două sunt porţile visului". Am tot încercat şi n-am reuşit. Apoi, dintr-o dată am deschis-o şi mi s-a părut o carte plină de revelaţii.

A fost o carte care mi-a vorbit despre curajul de a fi buni, deşi asta înseamnă asumarea suferinţei. M-a învăţat că iubirea poate lumina căutările artistului în pădurea întunecată de la mijlocul drumului.

Şi că timpul poate fi modelat atunci când nu se supune dintr-o dată dorinţelor noastre.

Când am terminat lectura, spre sfârşitul unei veri fierbinţi, mi-am dat seama că am parcurs-o având pe planul secund al memoriei o altă carte, aproape uitată, pe care o devorasem în sala de lectură a facultăţii înaintea unui examen de psihologie: "Un experiment cu timpul" de J.W. Dunne.

Cărţile se legau într-un fel şi înrudirea lor era evidentă, dar la nivel profund, fiindcă profeţeau aceeaşi idee, anume că fiecăruia dintre noi visele îi sunt date ca o eternitate personală, un spaţiu nesupus timpului, din fereastra cărora să-şi poată contempla trecutul şi viitorul.