Nu ştiu alţii ce-or crede, dar mie tare mi-a plăcut "Supleantul"! Poate şi pentru că nu mă aşteptam să găsesc dincolo de coperta cărţii "Critica raţiunii pure", ci întocmai ceea ce am găsit, adică un roman în care autorul se preface că se descoperă publicului sub chipul unui personaj. De ce "se preface"? Pentru că niciodată când scrii nu scrii despre tine, ci, cel mult, despre felul cum te percepi tu pe tine, însă asta este deja altceva decât ceea ce voiam să spun. "Supleantul" este un roman care reuşeste să ţină cititorul, să trezească interesul, nostalgia, curiozitatea. Ce fel de nostalgie? Cea a tinereţii, desigur, nu a epocii. Îmi sunt cunoscute frăţiile între băieţii de atunci, am avut doi fraţi care erau la fel de uniţi cu prietenii lor, îmi este cunoscută obstinaţia cu care se întorceau toate discuţiile vremii spre subiectul tabu, de care se vorbea numai în şoaptă, sau numai afară, unde nu puteai fi interceptat.
Este credibil curajul personajului principal? De ce nu? În anii tinereţii mulţi apreciază eronat pericolele. Oricum, mie cartea nu mi-a produs nici dezgust, nici nu m-a şocat în vreun fel, consider că a fost o lectură plăcută. Bineînţeles că personajul Zoia a trezit cel mai mult interesul tuturor, aşa cred. Autorul a prezentat-o într-o lumină caldă, omenească, foarte cumsecade, chiar delicată pe "fiica puterii".
Cât despre celălalt personaj feminin, Luminiţa, culmea!, mi-a produs o impresie proastă. Sub nicio formă nu aş fi ales ca mijloc de obţinere a libertăţii libertinajul.
Eu aş fi preferat oricare dintre soluţiile propuse de Nicolae Steinhardt în debutul "Jurnalului fericirii".