"Lupul de stepa" si fluxul memoriei

Ca nu cumva sa uit sa-l amintesc, voi spune de la inceput ca ma refer la romanul "Lupul de stepa" de Hesse, dar pe caile mele inguste, trecand prin postarea Dianei Alzner, care poarta titlul acestui roman. O cunosteam putin sau poate deloc, pe de-acum , indragita scriitoare, si cateva dintre postarile de pe blogurile sale mi-au retinut atentia asupra scrierilor ei. "La mijlocul vietii, m-am trezit intr-o padure intunecata", citez din amintirea mea ciuruita de uitare, dintr-o postare de neuitat a Dianei. Sau postarea despre profesorul din facultate, care le-a impus ca lectura obligatorie "Zgomotul si furia" de Faulkner, in original, desi este o lectura grea si in traducere. Mie Faulkner, chiar imi place, si dorind sa ma evidentiez, am pus un comentariu amintind despre "poarta ingusta", ba chiar o luasem pre latineste, desi stiu doar citate razlete din "limba moarta" : "Ad augusta per angusta". Diana mi-a raspuns ironic, spunand ca prefera poarta de gabarit obisnuit. Acum, comentariile mele de pe toate blogurile, inclusiv de pe cele personale, sunt excluse, zacand pe funduri de mari, alaturi de insule prabusite in adanc, asa ca ramane din ele doar ceea ce nu a sters uitarea.
*
Dupa cum am spus in postarea anterioara, suntem in lectura "comuna" cu Diana, din Luca. Asa mi-a venit in minte "poarta ingusta", citind Evanghelia dupa Luca, capitolul 13 : Cineva l-a intrebat pe Iisus "Doamne, putini sunt oare cei ce se mantuiesc?" , iar Domnul Iisus i-a raspuns " Siliti-va sa intrati prin POARTA CEA STRAMTA, caci multi, zic voua, vor cauta sa intre si nu vor putea".
*
Iata cum, facem noduri si semne prin neinsemnata istorie a prieteniei noastre insemnate. Revin la lup, e ceva tare de tot in postarea de-atunci a Dianei. Ceva ce rezoneaza cu un citat din scriitoarea Elizabeth Tritthaller : " Este in tine ceva, ce trezeste in mine un ecou caruia nu-i pot rezista".
"Recitesc LUPUL DE STEPA - scria Diana - dornica sa inteleg ceea ce cu ani in urma nu puteam, adevarul afirmatiei ca in unii oameni salasluieste un lup. Am gasit un astfel de exemplar si nebunie! M-am recunoscut in el. Iar el s-a recunoscut in mine. Ne eram unul altuia oglinda, "in interiorul lui era ceva ce-mi raspundea si ma intelegea".  El "m-a placut pentru ca i-am invins singuratatea, l-am prins cand se afla in pragul iadului si l-am trezit din nou." Mai apoi, am ajuns insa la concluzia ca  are nevoie de mine doar ca sa-l imping in apa cand va veni ingerul sa tulbure scaldatoarea"
*
Citisem Evanghelia dupa Ioan, dar nu-mi aminteam nimic despre scaldatoare, nu stiam la ce se refera Diana, dar postarea m-a fascinat. Apoi, dupa mai bine de un an, am avut lectura "comuna", la distanta, din IOAN, si am inteles.
*
Pentru cei ce ar putea sa fie cum erau eu, redau din Ioan, cap.5,  intamplarea de la scaldatoare. Langa Poarta Oilor, la Ierusalim, era o scaldatoare cu cinci pridvoare, care se numea VITEZDA, unde veneau bolnavi, orbi, schiopi si uscati, asteptand ca un inger al Domnului sa coboare in scaldatoare si sa tulbure apa, si cine intra intai dupa tulburarea apei, se facea sanatos. Era acolo un bolnav care suferea de 38 de ani, si nu avea cine sa-l arunce in scaldatoare. Iisus l-a vazut si i-a zis : "Voiesti sa te faci sanatos?", iar bolnavul i-a raspuns "Doamne, nu am om care sa ma arunce in scaldatoare". Iisus i-a zis : "Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla !"
*
In Luca - 14, am mai gasit un text relevant : "Acest om a inceput sa zideasca, dar n-a putut ispravi". Cine n-a putut ispravi, sa o ia de la capat, cel putin asa ma indeamna Psalmul 14 sa cred ca ar fi bine  :  slavit este "cel ce jura aproapelui si nu se leapada,  (...) cel ce face aceasta nu se va clatina in veac"
     

"Jocul cu mărgele de sticlă"

Îmi amintesc în ce fel am citit „Jocul cu mărgele de sticlă”.

Nu puteam să renunţ la lectură nici în sesiune; după doze toxice de gramatică istorică era neapărat necesară o carte de literatură beletristică, chiar şi numai pentru câteva pagini de evadare.

Mi-am consultat caietul de teoria literaturii, unde aveam notate zeci de titluri de cărţi pe care domnul Vlad le lansa spre noi la cursurile dumisale. Am ales unul din ele, cred că titlul mi-a sugerat o lectură uşoară, ca pentru sesiune: era „Jocul cu mărgele de sticlă”.

Am împrumutat volumul de la facultate şi, când m-am apucat de învăţat, l-am luat cu mine.

Eram la Cluj şi citeam ascunsă în dosul garajului în care dormea deja somnul de veci motocicleta lui Bela bacsi.

Era linişte, doar din timp în timp ajungea la mine un sunet ascuţit, semn că tramvaiul ce venea dinspre gară intra în curbă. Uneori mă vizita motanul vecinilor, se alinta la picioarele mele şi îi ofeream o bomboană, îl botezasem Murr.

La prima pauză pe care mi-am acordat-o am deschis cartea. O suspectam că ascunde între coperte o poveste uşurică, de dragoste.

Dar avea să fie un adevărat impact!

La prima lectură nu am avut timp să şi notez tot ce aş fi dorit: să vede din puţinătatea cuvintelor din caietul meu. Mă opream uneori visând, gândindu-mă, strivind frunze între palme sau presându-le între file, mângâind motanul.

Am luat o notă mai mică la gramatica istorică, totuşi n-am pierdut bursa.

Acasă, spre sfârşitul vacanţei am citit cartea din nou. „Jocul cu mărgele de sticlă” a operat mari schimbări asupra mea. Aşa cum a spus un scriitor, „o carte e o grefă pe creier”.

Dar tainic ne e dor...

"Cu graţie de arabescuri fine,
A noastră viaţă pare să-nconjoare
În danţ de basm nimicul pentru care
Îţi vinzi prezentul, te jertfeşti pe tine.

Splendidă joacă şi minune vie,
Gingaşă ca zefirul şi curată,
Adânc sub crusta-ţi veselă se-arată
Un vis de sânge, noapte, barbarie.

În gol se-nvârte viaţa mai departe,
Nesilnicită, şi-are jocu-n fire,
Dar tainic ne e dor de-nfăptuire,
De procreare, suferinţă, moarte."

Josef Knecht

Herman Hesse

Numai pentru nebuni

„Unii oameni niciodată nu înnebunesc. Ce vieţi oribile trebuie să ducă!”

Îi dau dreptate lui Bukowski. E plăcut să înnebuneşti uneori. E bine să ai curajul să păşeşti în pădurea obscură de la mijlocul vieţii sau într-un teatru magic, chiar dacă miza e nebunia.

Recitesc „Lupul de stepă”, dornică să înţeleg ceea ce cu ani în urmă nu puteam: adevărul afirmaţiei că în unii oameni sălăşluieşte un lup.

Am găsit un astfel de exemplar. Şi nebunie! M-am recunoscut în el. Iar el s-a recunoscut în mine. Ne eram unul altuia oglindă, „în interiorul lui era ceva care-mi răspundea şi mă înţelegea”.

El „m-a plăcut pentru că i-am învins singurătatea, l-am prins când se afla în pragul iadului şi l-am trezit din nou.”

Mai apoi a ajuns însă la concluzia că are nevoie de mine doar „ca să-l împing în apă” când va veni îngerul să tulbure scăldătoarea.

Asta e cu oamenii lup: te omoară chiar dacă nu le-o ceri.