A trecut deja o săptămână de când am sfârşit "Toba de tinichea" şi tot aştept să-mi revin. E una din acele cărţi care nu se termină după ce ai citit ultima pagină. O să spun acum o trăznaie care va îndepărta de aici toţi cititorii competenţi, dar trebuie s-o spun pentru că aşa simt: cartea asta m-a trimis pe tot parcursul lecturii şi chiar şi acum, când zic că gândesc "la rece", spre imposibilul-posibil al lui Marques. Şi eu care credeam că mă voi împotmoli printre pagini aşa cum am păţit când am citit "În mers de rac"! În acest prim roman al său Gunter Grass nu a dobândit încă nimic din stilul amorf şi greu digerabil de mai târziu, are străluciri stilistice, mie cel puţin mi-a plăcut la nebunie saltul de la persoana I la persoana a III-a în aceeaşi frază (ăsta-i Bleuler, Sandu! ) Cât despre personaje, nu mai am cuvinte! Sunt o galerie impresionantă. Deasupra tuturor tronează dizgraţios Oskar. Nu credeam că voi putea citi pe nerăsuflate o carte în care personajul principal să nu-mi poată stârni nici cea mai vagă simpatie. Mi-a plăcut de cineva? Greu de spus. Dar sunt de neuitat cu toţii!
Oskar este categoric un demon, un monstru. Şi cred asta, în primul rând din cauza incapacităţii sale de a empatiza. Se preface că-i pasă, dar ceea ce doreşte este doar să se hrănească din emoţiile celorlalţi. Îşi asumă toate vinovăţiile posibile, inclusiv vina morţii celor din jur, dar aproape că-i împinge spre moarte. Oskar nu simte nimic pentru nimeni. Poate că a fost puţin îndrăgostit de femeia pitică, Roswitha Raguna, dar numai pentru că în general suntem fericiţi lângă oameni asemeni nouă. Mă mir că bunica Anna cea cu patru fuste i-a scăpat lui Oskar! E ca un fel de rădăcină a neamului care îl ţine ancorat în realitate pe acest om diform mai ales sufleteşte.
O cronică mult mai echilibrată se află aici